Din 1940 până în 1944, cât timp a fost aliata Germaniei naziste, România a pus în aplicare politici de epurare etnică vizându-i nu doar pe evrei și romi, ci toate minoritățile naționale. Alese de guvern că posibile modele pentru România postbelică, Basarabia și Bucovina trebuiau curățate sub raport etnic și reeducate în spiritul „Noii Europe“. De aceea aici purificarea etnică a fost efectuată extrem de brutal și fără a ține seama de vreo constrângere de ordin juridic sau moral: minoritățile au fost strămutate forțat, au avut loc masacre și pogromuri. Vladimir Solonari arată că România nu a adoptat aceste metode sub presiunea Germaniei, ci le-a implementat din proprie voință. El subliniază rolul funcționarilor și experților guvernamentali în elaborarea politicilor de purificare etnică, inclusiv a planurilor privind schimbul de populație, cum a fost cel care viza Cadrilaterul, și explică de ce majoritatea acestor planuri nu au fost niciodată puse în aplicare. Vladimir Solonari își completează studiul cu o analiză a atitudinii societății față de politica de purificare etnică a guvernului, arătând că, deși aceasta a găsit un sprijin considerabil în rândurile românilor, au existat și numeroase cazuri de opoziție la diverse niveluri.