45.538 de cuvinte. Atâtea stau strânse în cartea asta. Așa îmi indică un contor al softului în care am editat textul. Ceea ce înseamnă că în această prezentare a ei, a cărții, trebuie să mă comport ca un gospodar care ar încerca să hrănească toată păsărimea satului cu o singură mână de grăunțe. N-am cum. Și nici n-aș vorbi despre ea așa cum o facem despre copiii noștri, care sunt mereu ăi mai deștepți, mai frumoși sau măcar mai înalți decât ai altora. În momentul ăsta, tot programul de editare mă salvează. Observ că are posibilitatea de a rezuma textul meu în numai zece sentințe: De riduri. De paradigmă. Nu de om, ci de măgar [...] De necurăție. De școală. De efeminat. De care uitasem. De muncă. De butie. De păreri. Îmi dau seama însă că posibilul cititor interesat, ori librarul care ar dori să vândă cartea, nu are cum să înțeleagă prea multe din asta. Nu pricep nici eu de unde apetența programului pentru prepoziția de. Sunt singur în casă, nimeni nu-și poate da cu părerea despre volumul ăsta, editorii mă sună rugând să le trimit acest sinopsis. În clipa aia, Cimbru, câinele meu, cel care mă înțelege mereu atât de bine, își fâlfâie coada pe lângă cracii pantalonilor mei. Îi pun manuscrisul în față și-l rog să mă ajute cumva. Îl miroase curios, de două, trei ori, până își dă seama că nu-i bun de mâncat. E clar, cartea asta nu este bună de mâncat! Poate o fi bună la altceva. Nu știu, măcar ca paletă de ping-pong.
