Sasa si Volodia sunt despartiti de razboi. Legatura lor traieste prin scrisorile pe care si le trimit. Dragostea lor exista acolo unde oamenii nu putrezesc si sunt cicade mute, unde viata este zgomotoasa, generoasa, dainuitoare, unde sinele de tramvai se indreapta spre un cui nevazut de care se tine lumea.
Volodia participa la inabusirea Rascoalei Boxerilor si afla ca singura victorie in razboi este sa ramai in viata. Sasa descopera ca poate fi fericita atunci cand isi tine de mana tatal, in ultima clipa a vietii lui. Fiecare intelege, in alt timp si totusi in acelasi, ca numai moartea da sens vietii.
Si amintirea e mai puternica decat prezentul: cesuletul primit candva de Sasa arata mereu ora doua fara zece, cei doi indragostiti culeg mere pentru compot si se bat cu cele stricate, prin iarba uscata sar cosasi care i se agata Sasei de fusta, profesorul preferat isi sterge ochelarii cu cravata.
In ciuda vestii despre moartea lui Volodia, scrisorile lui continua sa soseasca, iar Sasa continua sa le primeasca, fara mirare si fara teama; pentru ea, timpul a trecut cu repeziciune, pentru el, pare sa se fi oprit. Amandoi se grabesc spre intalnirea atat de asteptata, intelegand ca „in cartea existentei toate sunt scrise, desigur, numai o singura data. Dar prind din nou viata cand cineva reciteste o anume pagina, care a mai fost citita candva.“
„In timp ce autori precum Sorokin sau Pelevin distrug in mod voit traditii scriitoricesti existente, Siskin urmareste sa-si insuseasca si sa dezvolte traditia literara. El compara istoria literaturii ruse cu un copac al carui trunchi creste din traducerea slavona a Bibliei, trece prin cronicile Evului Mediu si ajunge pana la marile romane ale lui Turgheniev, Dostoievski si Tolstoi, formand o coroana ce se ramifica in secolul XX. Autori precum Platonov reprezinta astfel crengile geniale, dar neproductive. Siskin isi stabileste modelele literare in operele lui Cehov, Bunin, Nabokov si Sasa Sokolov.“ – Neue Zurcher Zeitung
