Botanica, explorarea lumii şi dorinţa: acestea sunt temele în jurul cărora şi-a construit Elizabeth Gilbert ultima carte (2013) – un mare roman despre un mare secol, al nouăsprezecelea. Extraordinara sa eroină, Alma Whittaker, născută la Philadelphia la începutul anului 1800, studiază plantele, cu precădere muşchiul, şi ajunge astfel să descifreze, independent de Darwin, misterele evoluţiei în lumea naturală. Dacă Alma e prototipul omului de ştiinţă riguros şi lucid, Ambrose, bărbatul de care se îndrăgosteşte, este artistul utopic care crede, asemenea misticului german din secolul al şaisprezecelea Jakob Bӧhme, că Dumnezeu şi-ar fi lăsat, spre binele oamenilor, semnătura, amprenta, marca, în alcătuirea fiecărei plante de pe pământ, astfel că întreaga lume naturală e un cod divin purtând dovada iubirii Creatorului. Acţiunea romanului, scris într-un ritm alert, pe măsura pasionantelor peripeţii ale trupului şi minţii pe care le înfăţişează, şi populat cu personaje ieşite din comun – aventurieri, misionari, astronomi, căpitani de corabie, genii, nebuni –, se petrece, rând pe rând, la Londra, în Peru, la Philadelphia, în Tahiti şi la Amsterdam.
