„Volumul pune sub lentilă rolul umorului în recitirea celor mai vestiţi prozatori arabi din primele secole ale islamului. De la fina ironie la farsă, de la surâsul datorat bucuriei intelectuale la râsul sarcastic, primejdie de «asprire» a inimii, de la implicaţiile etice la jucăuşa parodiere a unor discursuri solemne, diferitele abordări ale umorului de care dau dovadă anticonvenţionalul al-Ğāḥiẓ sau virtuozii prozei rimate şi ritmate al-Hamaḏānī şi al-Ḥarīrī vădesc elocvenţă, preocupare pentru stil, pentru echilibru: «Lumea nu zice nimic rău despre râs, despre şagă, decât dacă se întrece măsura; dar, dacă şaga aduce voioşia pentru care a fost născocită şi, prin urmare, folos, atunci poate fi socotită un lucru aducător de prestigiu şi foarte serios» (al-Ğāḥiẓ). Râdem de zgârciţi şi risipitori, de falşii tămăduitori şi născocitori, de mâncăi şi palavragii, de lăudăroşi şi de mincinoşi, de personajele clişeizate în maqāmāt (poeţi, oratori, ghicitori, specialişti în probleme de gramatică şi de fiqh, hoţi, cerşetori, beduini caravanieri, dezmăţaţi, negustori ambulanţi, hangii, dregători, cadii, pieţari), dar admirăm desăvârşirea stilistică, gluma rafinată, ironia cultivată a acestor trei maeştri care au rămas neîntrecuţi în literatura arabă.” (Greţe Tartler)
