&quo;Liliana şi-a crescut copiii singură, mamă şi tată la un loc; a văruit, a crăpat lemne, a tencuit, a gătit mii de oale de mâncare, a făcut teme, a visat cu Vivaldi, a încercat să trăiască normal. Greu. Aşa că a ascultat de o prietenă, a urcat în primul microbuz către Roma şi a rămas acolo. N-a durat mult şi a ajuns la marginea prăpastiei. Atunci a început să scrie şi a descoperit că astfel se curăţă, se eliberează, are puterea de a da mai departe poveştile ei sau ale altora. Când a plecat era femeie de 30 şi ceva de ani, care, în mica ei valiză, printre câteva haine de schimb, a luat şi două-trei cărţi de căpătâi să-i ţină de urât şi de dor. Nici prin gând nu-i trecea că va ajunge să se scrie pe sine, în propria ei carte.“ (Irina PĂCURARIU)&quo;Toată viaţa Lilianei e o durere şi inima ei, o mare cireaşă amară. Dar femeii acesteia simple, calde, duioase i-a dat Dumnezeu puterea şi darul de-a povesti cu parfumul şi gustul dulceţii de cireşe amare. Cea mai bună dulceaţă din lume. Pentru cine sunt cireşele Lilianei?... Pentru oricine se plânge de greul vieţii.“ (Mihaela CÂRLAN)&quo;Un moment de slăbiciune şi devii pradă. Victimă. Depresia şi părerea că eşti într-un labirint fără ieşire. Te zbaţi de toţi pereţii şi cauţi şi strigi... I-ai rugat vreodată şi pe vii, şi pe morţi să te ajute?Ai primit răspuns?“&quo;Îi captam pe toţi cu privirea. Să-i păstrez pentru mai târziu.În acel moment am murit pe dinăuntru. Viaţa emigrantului e o moarte lentă pe dinăuntru. Trupul tău poate fi oriunde, în Italia, în ceţurile Angliei, pe câmpiile Spaniei, mâinile culeg sau şterg, spatele se încovoaie, dar, odată ce ţi-ai lăsat sufletul acasă, înăuntru e moartea.Ai simţit vreodată cum se năruie lumea?“
